Iar aberez...dar mi-e dor de Soty

Cum mă plimbam pe net am găsit din greşeală această imagine, care instantaneu mi-a adus aminte de Soty. El era prietenul meu imaginar, doar că purta nişte haine negre şi zdrenţuite, iar în întuneric îi luceau ochii ca la mâţele care traversează strada noaptea şi sunt orbite de farurile maşinii. Soty era mic de statură, cam 20 de centimetri şi avea un zâmbet ciudat, un rânjet ce îmi stârnea curiozitatea. Mă fixa cu privirea şi nu scotea nici un sunet. De fapt nu l-am auzit niciodată să vorbească, doar asculta toate prostiile pe care i le povesteam. Îmi aduc aminte că erau nopţi când pur şi simplu stăteam şi ne priveam. Din când în când rânjea, dezvelindu-şi dinţii mici şi foarte ascuţiţi. După un timp îmi făcea semn cu mâna să pun capul pe pernă şi să închid ochii. Îmi era puţin greu pentru că avea acea privire sinistră, dar ştiam că nu îmi vrea răul. Îl simţeam cum se urcă în pat şi se apropie de mine. Nu scotea nici un sunet. În cameră era o linişte perfectă şi atunci deschideam ochii. El statea în şezut, cu bărbia pe genunchi şi cu mâinile pe tibii la mai puţin de 20 de centimtri de faţa mea şi mă privea cu ochii larg deschişi. Îi zâmbeam, iar el se ridica şi aruncând o ultimă privire în urmă, dispărea în întuneric.
Într-o noapte era agitat. Se plimba dintr-o parte în alta. Atunci am realizat cât de agil era. Îmi era foarte greu să-l urmăresc. Se oprea din când în când punându-şi mâinile pe frunte. Doream să-l întreb ce are, dar ştiam că nu îmi va răspunde. Nu a făcut-o niciodată. La un momet dat s-a oprit, m-a privit s-a înclinat uşor în direcţia mea ca un majordom şi a dispărut în întuneric.
Din acea noapte nu l-am mai văzut pe Scoty. Cred că şi-a găsit un nou prieten; dar de ce era agitat? Sau poate.....copilăria mea se terminase.
Dacă aveţi un prieten, fie el cât de ciudat, gălăgios sau enervant, pastraţi-l cu grija. Lipsa lui va fi mai apăsătoare decât prezenţa sa.