23 decembrie 2008

La umbra unui cur de mâţă

Uite cam aşa văd eu viaţa în acest moment. Am fost făcut din dragoste sau la beţie, asta nu ştiu sigur, mi-am petrecut copilăria în regimul comunist, cu salam cu soia, pionieri şi cântatul imnului în fiecare dimineaţă cu mâinile la spate şi cu privirea aţintită la poza "împuşcatului". Acum trăiesc în capitalism, muncesc ca robotul şi visez cu ochii deschişi.
Dacă priviţi imaginea alăturată, ce vă atrage privirea? Societatea care ne înconjuară sau curul mâţei? Mie mi-a atras privirea curul "doamnei Pisicescu". Şi nu sunt zoofil, doar ca e mai interesant dosul de mâţă decât societatea înconjurătoare, plină de mizerie, nesimţire, indolenţă etc. lista este foarte lungă. Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg pe lumea asta. De ce pasărea numită "cuc" îşi depune ouăle în cuiburile altor păsări? Îi este lene să-şi facă un cuib al ei sau îi este lene să-şi crească puii. Poate e pur şi simplu capitalistă, adică şi-a luat o bonă, iar ea se distrează. De ce urşii panda sunt pe cale de dispariţie? Cum pot oamenii să distrugă habitatul unor făpturi aşa de drăgălaşe.
Dar cel mai mult şi mai mult nu înţeleg comportamentul oamenilor şi în special al celor din România.
Cum mama naibii să-ţi cumperi un celular de 526 de euro sau o plasmă de 1540 de euro când tu ai un salariu de 200 de euro? Nu am să-i înţeleg niciodată pe aceşti oameni.
Urmează Crăciunul şi începi să-i pupi pe toţi şi să le urezi toate cele bune. Cum naiba să-i urezi şefului de bine când ţi-a făcut tot anul zile fripte? De ce nu-i spui sec: F..K YOU MY FRIEND!! Simplu, te gândeşti la anul ce urmează şi la ratele şi facturile ce trebuie să le plăteşti. Şi uite aşa, în anul ce urmează tot rahat ai să înghiţi. De ce să ne urăm Un an nou şi fericit, când mai corect ar fi Un an nou şi căcăcios? Pentru că suntem anormali şi prefăcuţi, de aia. Toată viaţa noastră e un teatru ieftin, unde spectatorii devin actori şi invers.
Sunt la birou, privesc în gol şi mă gândesc la familie şi la seara de Crăciun. Îmi imaginez cum stăm cu toţii la masă şi vorbim despre tot felul de fleacuri. Sunt ai mei şi îi iubesc necondiţionat. Acolo, în sânul familiei, stând la căldură şi privind bradul, cu mirosul de cozonac şi placinte invadând casa, cu cadourile aşteptând cuminţi sub brad, înconjurat de cei dragi, acolo îmi este cel mai bine. Departe de problemele şi enigmele societăţii, acolo simt căldură sufletească pură. E ca o pătură caldă într-o noapte friguroasă. Nicăieri nu-i ca acasă.

Vă urez Sărbători fericite în sânul familiei!

22 decembrie 2008

Să se facă lumină

Dumnezeu a spus: "Să se facă lumină!" şi noi am pus-o la geam. Trăiască electronii ce aleargă prin reţeaua de electrificare a oraşului direct în prizele noastre.
Cu ocazia Crăciunului, toată lumea îşi pune luminiţe la geam. Nici eu nu am făcut excepţie de la această regulă, aşa că am fugit în supermarket, am cumpărat ce îmi trebuia şi m-am întors repede acasă. Normal că am început procedeul de "ornare" a ferestrelor. Alături de a mea soţie, m-am apucat să lipesc cu scoci perdelele de lumină şi alte ornamente luminoase. Odată treaba terminată şi eu plin de scoci din cap până în picioare, apare o mică problemă. Electronii aleargă până la priză, dar nu şi prin eter până la ornamentele luminoase, aşa că dăi şi caută prin casă tripluştechere şi multiştechere. Le-am găsit, le-am cuplat şi privesc în jur. Casa arăta ca o pânză de păianjen. Acum începe operaţiunea de mascare a cablurilor pe după perdele, pe sub covoare etc. În sfârşit am luminiţe la geamuri.
Bucuroşi că am dus la bun sfârşit şi această operaţiune, plecăm în oraş. Ajunşi în stradă, ne uităm ca tot omul la luminiţe. Se vedeau frumos din stradă, dar tot de acolo am constatat că luminează prea puternic, ne transformasem apartamentul în Farul din Alexandria.
Sperăm că vecinii din blocul de vis a vis să nu facă reclamaţie la poliţie că nu pot dormi din cauza luminiţelor noastre, pentru că, sincer vorbind, nici noi nu prea am dormit în prima noapte. Asta e, am vrut lumină, avem lumină.

21 decembrie 2008

Moş Crăciun - Mit sau afacere?

Mă trezesc dimineaţă înconjurat de ceaţă, de fapt aşa vedeam eu, în realitate nu exista ceaţă, păi de unde naiba să apară ceaţă la mine în cameră? Deschid PiSi-ul şi încep să googăluiesc. Citesc un articol despre pregătirile cu cei 4000 de Moşi Pişărcoşi, pardon Moşi Crăciuni, ce vor defila prin Bucale, ăăă Bucureşti.
De unde frate atâţia Moşi, care nu sunt moşi, că sunt tineri şi sunt însoţiţi de Craciuniţe sexy, cu fundul aproape gol şi decolteuri generoase. Vă daţi seama ce impact au asupra copiilor? Ne mai mirăm de ce ajung la maturitate să umble cu limba scoasă după puştoaice, dacă ei rămân în minte cu imaginea Moşului şi a Crăciuniţei Playboy.
Noi le explicăm copiilor că moş Crăciun e un bătrânel care iubeşte copiii (a nu se înţelege pedofil), care aduce cadouri copilaşilor ce au fost cuminţi în anul care a trecut. Dar copilul se duce la şcoală şi-l vede pe Moşu cu bocanci în picioare, merge pe stradă şi mai vede 50 de Moşi de toate dimensiunile posibile (graşi /slabi, înalţi / scunzi), automat în capul lui apare întrebarea: Câţi Moşi Crăciuni există? Iar noi trebuie să inventăm poveşti SF pentru ei.
" - Având în vedere tehnologia din ziua de azi, Moş Crăciun s-a clonat. Nu toate clonele sunt perfecte.
- Dar de ce s-a clonat Moşu'?
- Asociaţia de Protecţie a Animalelor nu i-a mai dat voie să folosească reni şi ca să poată să ajungă într-o singură seară la toţi copiii din lume şi-a făcut clone pe care le-a trimis în toate colţurile lumii.
- Şi de ce are Crăciuniţe?
- I se face şi lui poftă de...., ăăă, mai vrea şi el să vorbească cu cineva, că drumul e lung."
Dar în această perioadă, în realitate, industria cacadoaielor îşi atinge targetul. Toată lumea cumpără, orice, nu contează preţul, doar e Crăciunul şi odată pe an ne putem face şi noi un cadou, nu? Ajung la concluzia că faza cu Moş Crăciun, de fapt e reclama perfectă, pe care populaţia planetei o transmite pe cale bucală, pardon orală, de la o generaţie la alta. Reclamă gratuită pentru orice din lumea asta. Nu promovezi un produs sau o gamă, promovezi toate produsele, inclusiv fleacurile nefolositoare, rebuturile. Spre exemplu: un cilindru de plastic cu leduri în el, pe care-l denumeşti generic "tub luminos". Cine mama măsii ar cumpăra aşa ceva în August? Nu mai vorbesc de toate prostioarele de pe piaţă.
Ce este Moş Crăciun? Un mit sau o AFACERE?
Vă las pe voi să vă gândiţi.

18 decembrie 2008

Gâlceavă pi cier

În traducere liberă din pura moldovinească (de la fraţii noştri de peste Prut) înseamnă Războiul Stelelor (Star Wars). Mi s-a întâmplat un lucru pe cât de ciudat, pe atât de enervant. Într-o zi eram în Mall şi pentru că îmi batea lingura în stomac şi facuse spatele scurt-circuit cu burta, iar maţele se transformaseră într-o ceată de broaşte care susţineau un concert pe lac, m-am hotărât să merg să mănânc la restaurantul meu preferat, adică restaurantul mongolez (Gengis Khan). Toate bune şi frumoase până aici.
Odată ajuns acolo, îmi pregătesc păpica şi ajung la casă să plătesc, adică la cuibul de viespi. Aici trona viespia mamă, o balenă ucigasă cu ochi de viperă. O masă de carne pe care îţi era mai uşor să o sari decât să o ocoleşti, cu nişte tâte atât de mari că orice vacă din lumea asta le-ar fi invidiat. Acum am să redau discuţia (B: balena ucigaşă, E: eu, bineînţeles C: constientul meu, adică mai pe româneşte, gândurile mele):
B: -Bună seara!
E: - Bună seara!
C: Bună o fi la tine, că eu unul mor de foame.

E: - O porţie mare şi un Ice Tea, vă rog!
C: Pronto, că nu mai pot şi mişcă-te mai repede!
B: - Ştiţi că orezul nu mai este inclus în preţ, nu?
E: - Poftim?
C: Cred că aiuresc de la foame.
B: - Orezul...
C: Da, ce e cu el? E foarte bun.
B: - ... nu mai este inclus.
Moment de tăcere, eu cu ochii beliţi cât cepele.
E: - Şi cât costă?
B: - 2 RON
C: Ei pe dracu, doar nu m-au facut pe mine 2 RON, dar totuşi asta e nesimţire curată. Unde naiba scrie că nu mai este inclus în preţ?
E: - Şi de ce nu s-a mărit preţul cu 2 RON şi gata? Iar orezul ramânea în preţ?
B: - Nu toţi clienţii doresc orez.
E: - Adică aţi scumpit porţia, e o chestie de marketing.
B: - Nu am scumpit porţia.
C: Nuuuuu? Să mori tu?
E: - Şi dacă nu mai comandă nimeni orez, ce faceţi cu el?
B: - Îl aruncăm.
E: - Păi, eu plătesc un lucru pe care dumneavoastră vă pregătiţi să-l aruncaţi?
B: - Dar nu îl aruncăm.
E: - Dar ce faceţi cu el?
B: - Ţi-l vindem ţie.
C: Să-mi dau palme. Ce mama măsii, sunt la camera ascunsă?

Îmi plătesc ce aveam de plătit şi mă duc să-mi iau tacâmuri.
E: - Stimabilă doamnă.. C: Caşalot naufragiat, submarin în derivă ce eşti... E: ... de ce nu mai sunt tacâmurile şi şerveţelul în acele pungi sigilate?
B: - Nu mai sunt.
E: - Dar nu e igienic să le ţineţi aşa.
B: - Staţi fără grijă, sunt curate.
C: Curate... my ass, că de nu scot sabia laser şi te tai în două, excrement de elefant ce eşti.
De unde ştiu eu pe unde ţi-ai băgat tu degetele? Prin ce orificii ai explorat cu ele şi ce mucozităţi ai extras? Să nu am ambiţie de nu-mi pun ciubotele de cauciuc, rezistente la căcat, şi pornesc la război.
E: - Dacă revin peste o lună, nu o să mai am nici supa inclusă în preţ?
Balena rânjeşte la mine.
B: - Poftă bună!
E: - Mda
C: - S-o ai in gură şi pe cale anală, tu şi tot arborele tău genealogic.

Vă urez şi eu poftă bună, iar concluziile le trageţi singuri.

17 decembrie 2008

România - My love

Cun spuneam şi într-un post anterior, îmi iubesc ţara dar sunt scârbit de unii din concetăţenii mei.
Ca să înţelegeţi mai bine am să ornez acest post cu imagini, scene de viaţă, ce numai în România le poţi găsi.

Amintire de la mare:















Frate, ăsta ori e un colecţionar excentric, ori e un întârziat care a crezut că a găsit cu o mare operă de arta. Ce poţi să crezi despre un astfel de om? Aşa suvenir, mai zic şi eu.
De maşină ce să mai spun? Merită 5 stele la terstele de rezistenţă.

I Love Romania!

Unde-i lege, nu-i tocmeală! (sau cam aşa ceva):
















Ce poţi să le mai ceri concetăţenilor noştri, când încă din şcoli sunt îndoctrinaţi să nu respecte legea. Corectitudinea şi bunul simţ sunt două "specii" pe cale de dispariţie

Şi cum spuneam: I love Romania!

Bucureştiul, capitală occidentală:














Este de ajuns să-l vizitezi o singură dată şi sigur te "îndrăgosteşti" de el în aşa hal, încât nu mai pleci de acolo.
Trist dar adevărat. Condusul prin Bucureşti a devenit un sport extrem. Ştii când pleci, dar nu ştii dacă mai ajungi.

Deci, I love Romania!

Românul dacă nu e inventiv, nu e român destul:
















Se ştie că românul e foarte inventiv, dar asta parcă le întrece pe toate. Căţeii trebuie să aibă şi ei WC, că doar e oameni şi ei.
Mare e grădina Domnului şi mulţi întârziaţi sunt în ea.

Când vezi aşa ceva ce poţi să mai zici? Decât...
I love Romania!

P.S. Dacă nu se înţelege, acolo scrie: WC câini de companie

Schimbare de sex sau ce..?














Chiar nu ştiam că românii au fost primii în lume care au realizat operaţia de schimbare de sex.
Dar oare de ce a vrut Kogălniceanu să-şi schimbe sexul? Motivul să fie că a vrut să ajungă regină?

No comment...

Misoginism pur:















Până la urmă ajung la concluzia că misoginismul este bine ancorat în ADN-ul românilor.
Cu părere de rău pentru doamne şi domişoare, dar schiatul este un sport exclusiv masculin, deci....valea de pe pârtie!

I love Romania!

În cur stai, din cur mănânci:

















Priviţi şi vă minunaţi de delicatesele cu care se răsfaţă românii din zilele noastre. Vă urăm poftă bună! şi I love Romania!

P.S. Acolo scrie: PASTRAMA PIEPT CUR

Ce poţi să crezi după ce vezi toate aceste imagini? Eu unul am ajuns la o singură concluzie: ori spui România, ori spui Zona Crepusculară, în realitate sunt una şi aceeaşi.

16 decembrie 2008

O brad frumos, o brad frumos, Cu cetina el mă înţeapă

Iată că ne apropiem cu paşi repezi de Crăciun şi hop a început şi vânătoarea de brazi. Dar prin câte trebuie să treci ca să-ţi achiziţionezi un brad. Pai există două variante: din piaţă sau din supermarket. Dacă te duci în piaţă găseşti nişte răpciugi de brazi (strâmbi, cu crengi puţine, ce mai, nişte subnutriţi). OK, alegem varianta supermarketului. Traficul până la supermarket e infernal, odata ajuns acolo stai şi faci ture prin parcare, stând la pândă, după un loc. Ufff, în sfârşit ai găsit unul şi intri bucuros în supermarket. Aici te confrunţi cu o nouă dilemă: de care brad să-ţi iei (polonez, norvegian, suedez/ cu ghiveci sau fără) că deh, acum şi brazii sunt aduşi din import. După lungi căutări zăreşti bradul ce s-ar potrivi la tine în living (sufragerie pe româneşte), te uiţi la eticheta cu preţul lui, o întorci pe toate părţile, scoţi din buzunar lupa şi iar o studiezi, în speranţa că poate e reducere şi au scris noul preţ mai mic, dar nimic. Bun, îţi calci pe suflet, că doar o singură dată în an e Crăciunul, şi-l plăteşti. Te întorci către maşină, timp în care îţi cer scuze de 1000 de ori de la toţi oamenii pe care i-ai înţepat sau murdărit cu răşină. Ajuns în faţa maşinii constaţi cu stupoare ca un cercopitec a parcat foarte aproape de tine şi ca şansele sa-ţi zgârii maşina cu bradul sunt destul de mari, aşa că îţi faci curaj, scuipi în palme şi ridici bradul deasupra capului cu grija să nu-ţi scoţi ochii, după care te strecori uşor printre cele două maşini, înjurând şi blestemând. Ajuns la portbagaj (specific că am Sandero, e hatchback) rezemi bradul de maşina cornutei şi te chinui să rabatezi bancheta din spate, apoi strecori bradul în maşină, ocazie cu care murdăreşti tapiţeria cu răşină şi împrăştii ace prin toate locurile şi orificiile nebănuite ale maşinii. Pe drumul spre casă, iar trafic intens, te mai înţepi şi de "minunatul" brad, mai înjuri puţin, dar iată că ai ajuns la căminul tău.
Aici începe partea a doua a filmului horror "The Christmas Tree - buy or die". După ce constaţi cu stupoare ca bradul nu încape în lift, priveşti în sus şi începi să numeri treptele ce urmează a fi urcate, însoţit de minunatul brad. Îţi faci curaj şi porneşti în noua călătorie cu gândul la minunata seară de Crăciun. Pe scară te mai întâlneşti şi cu baba de la etajul 3, care îţi urează tot ce e mai bun în lume, iar tu dai din cap ca un cal însetat şi îi urezi asemenea, după care te întâlneşti cu vecina de la 8, care a ieşit să plimbe potaia, patruped, care cu această ocazie şi speriat de brad, latra şi mârâie de mama focului. Ajuns într-un final în faţa uşii, rezemi bradul (mama lui) de perete şi scoţi din buzunar cheile. Le priveşti de parcă ar fi un Oscar, în fine intri în casă şi trânteşti bradul în hol, ocazie cu care se aude vocea soţiei: "De ce-l trânteşti aşa, vrei să-i rupi crengile?" Tu cu un zâmbet împietrit pe faţă şi cu o înjurătură, la adresa bradului, şuierată printre dinţi, ridici brăduţul şi hop cu el în balcon. Cauţi suportul şi mare surpriză mare, tulpina este mai groasă, aşa că dăi şi caută scule de cioplit bradul. Găseşti într-un final un cuţit mai mare şi un ciocan. Dăi şi sculptează la el, întrebându-te dacă nu cumva eşti urmaşul lui Brâncuşi. După lupte îndelungate şi chinuri suportate, iată şi bradul fixat în suport. Îi tai aţele ce-l ţineau legat, aranjezi cu grija crengile şi bucuros îţi chemi soţia. Deja visezi la un duş fierbinte şi la o pernă moale în care să-ţi înfingi ţeasta.
"The Christmas Tre - buy or die", ultima parte, începe printr- o şedinţă în familie. Aici se hotărăşte ce culoare să aibă bradul împodobit anul acesta şi unde să fie amplasat. Se desfac podoabele de anul trecut, se recuperează ce se mai poate recupera, se descâlceşte beteala, care e mai încâlcită decât iţele din politică. Se fac calcule, schiţe şi după lungi dezbateri se ajunge la un consens. În acel moment îţi auzi soţia spunându-ţi cu un glas angelic: "Hai îmbracă-te, că trebuie să mergem în supermarket să facem cumpăraturi." Deja în mintea ta se formează o singură idee: "JESUS, NOT AGAINNNNN!!!!".
Vă urez: Sărbători fericite!

14 decembrie 2008

Care sunt cele mai frumoase meserii din lume?

Fiecare din noi visează la o meserie uşoară, mai ales când nu suntem mulţumiţi de şef, de salariu sau de programul de lurcru. Dar care este această meserie?
Cred că una din aceste meserii este aceea de fotomodel sau manechin. Călătoreşti peste tot în lume pe banii diferitelor firme ce doresc să facă o campanie de publicitate puternică sau a diferitelor case de modă. Te imbraci numai cu ţoale de firma, participi la evenimente mondene, iar în schimb nu faci altceva decât că te naşti frumos/frumoasă, stai în toate poziţiile în care te aşează fotograful, zâmbeşti artistic sau apari pe un podium, defilezi încercând să-ţi pendulezi tot ce NU ţi-a dat Dumnezeu (majoritatea sunt nişte schiloade/ două beţe înfipte în cur, aparat de mers pe drum), faci o piruetă şi cu asta gata. A trecut o zi de muncă, au intrat verzişorii în cont.
O altă meserie este aceea de fotbalist (mai ales de fotbalist accidentat). Bănuiesc ca la o vârstă fragedă acel fotbalist (să-l numim generic "Ţurcaru" asta ca să nu dau nume) a muncit, s-a antrenat din greu, dar măcar a făcut-o cu plăcere. Ştim foarte bine că majoritatea copiilor de sex masculin sunt îndrăgostiţi de fotbal, iar fetele de păpuşi Barbie. Sunt misogin şi asta îmi ocupă tot timpul. Să revenim. "Ţurcaru" ajunge la o echipă cu palmares să-i spunem FC "Picioare în gard". Toată mass-media vorbeşte de marele transfer făcut de FC "Picioare în gard". Suporterii sunt în delir. Începe campionatul şi hop că "Ţurcaru" după două meciuri se accidentează, iese de pe teren pe o targă unde se zbate ca un epileptic. În perioada următoare echipa pierde lamentabil, presa scrie despre "Ţurcaru" ca fiind marea absenţă şi tot din presă aflăm pe la ce petreceri a mers, ce fotomodele a coţăit, ce maşină şi-a cumpărat şi că a apărut într-o reclamă TV. În tot acest timp clubul îi plăteşte salariul, că doar este angajatul lor şi este în "concediu medical".
După perioada de recuperare toată presa e în delir, se întoarce "Ţurcaru" pe teren. Hop începe meciul, nu este introdus din primul minut că abia este recuperat şi nimeni nu doreşte o nouă accidentare. În minutul xx este introdus minunatul, talentatul, unicul "Ţurcaru". Tribunele sunt în delir. Ăsta ascultă indicaţiile antrenorului ca un copilaş, îşi face o cruce, smulge nişte fire de iarbă pe care le pupă şi le bagă în sân, strigă ca muşcat de streche în stânga şi în dreapta, aşa să vadă lumea cât e de important, se scarpină la coaie, îi dă o palmă la fund coechipierului înlocuit şi intră pe teren. Pasează total aiurea, ţipă la coechipieri, încearcă să obţină o lovitură de pedeapsă, dar îşi ia cartonaş galben pentru simulare. Scuipă nervos se agită de mama focului, se scarpină la sulă şi o ia de la capăt cu pasele aiurea. Pe teren parcă e un turist care şi-a pierdut harta, e debusolat complet. Se scarpină iar la coaie, vede mingea, aleargă ca atacatul, intră prin alunecare şi hop iar e accidentat, toată lumea e dezamăgită. Presa scrie IAR de marea absenţă "Ţurcaru" şi de tragedia lui. Iar petreceri, iar o maşină nouă, iar coţăială cu fotomodele.
Echipa FC "Picioare în gard" câştigă campionatul, "Ţurcaru" al nostru care e proaspăt recuperat şi a jucat şi el 15 minute în ultimul meci, ridică bucuros cupa deasupra capului, cupă câştigată, pe drept vorbind, de colegii lui. Tribunele sunt în delir, presa face poze, piţipoancele se aşează la coadă pentru a obţine un autograf.
Ce frumoasă este viaţa! Mai departe scrie în carte.

11 decembrie 2008

EMO - Subcultură sau o deviaţie comportamentală a noii generaţii

În fiecare zi auzim pe cineva că se plânge de aceşti EMO - KIDS. Dar ce reprezintă emo cu adevărat? A încercat cineva să înţeleagă sau pur şi simplu îi considerăm nişte întârziaţi şi îi aruncăm în coşul de gunoi?
Termenul de “emo” vine de la "emotional" care ne poate duce, eventual, cu gândul la acele persoane ceva mai sensibile, afective şi usor de impresionat.
Emo” este, de fapt, starea pe care persoana ce se considera astfel o are datorită unor decepţii peste care nu a putut trece (în cazul unora) sau datorită simplului fapt că “filmul a fost prea frumos pentru a se termina astfel” sau a unor versuri “ce deprimă” (în cazul altora).
Cert este că această stare nu apare doar de dragul de a fi “emo” ci, după cum au demonstrat şi unii specialişti în domeniul psihologiei, de pe urma unor traume ce au modificat modul de a gândi, de a acţiona.

Scotocind pe net (googăluind) am dat peste două articole înfiorătoare. Am să citez câte un fragment din fiecare articol, ca să vă formaţi o părere:

Sinistrul cult emo: de ce nici un copil nu este la adapost de el?

continutul articolului:

Hannah era o fata fericita de 13 ani, din UK, cand a devenit o parte „emo“ a unei sinistre manii adolescentine ce vede moartea in mod romantic. Dupa trei luni s-a sinucis spanzurandu-se. Devastata, mama ei le transmite altor parinti mesajul ei: Niciun copil nu este in siguranta. De curand, in Romania, o fetita de 12 ani, emo, Andrada Mocanescu s-a aruncat de la etajul al 10-lea al unui bloc din Bucuresti. Nimic nu prevestea dezastrul...Cum ne putem apara copiii de acest cult sinistru?

Nimic nu prevede dezastrul

In noaptea de dinainte sa moara Hannah a intrat in camera parintilor ei, l-a sarutat pe obraji pe tatal ei, Raymond, si i-a spus cu veselie: Te iubesc, tati.
In ziua urmatoare, mama Hannei s-a dus sa vada ce mai face fiica ei si a gasit-o spanzurata cu o cravata de bara de sus a patului ei suspendat. Si-a strigat sotul sa vina, dar orice ar fi incercat amandoi, era prea tarziu: pur si simplu, nu mai puteau face nimic pentru a salva viata Hannei.

Emo - generaţia abandonată

continutul articolului:
Tinerii tristi, cu varste intre 11 si 17 ani, cu haine si frizuri ciudate, care-si spun "emo" sunt mai degraba ironizati de societate decat luati in serios. Despre ei se fac frecvent bancuri, iar pe internet a aparut chiar si un site in care copiii emo sunt prezentati sub forma unor caricaturi. Psihologii spun insa ca acesti tineri au probleme reale, care, ignorate, pot duce la tragedii, automutilari sau chiar sinucideri si ca de vina sunt mai multi factori, printre care implicarea superficiala a parintilor in educatie si educerea comunicarii tinerilor doar pe internet. La randul lor, profesorii afirma ca de fapt problemele tinerilor emo apartin unei generatii intregi. "Sunt copii crescuti cu cheia la gat, au parinti care, in goana dupa bani, ii neglijeaza. Devin generatii lipsite de afectivitate. De la elevi am aflat ca adeptii stilului emo se taie pe maini, au tendinte sinucigase, plang mult si cred ca nu au nici un rost in viata", spune profesorul Ioachim Hatieganu de la Liceul Nicolae Iorga din Bucuresti. Cultura "emo" a aparut in anii '80 in Statele Unite si Marea Britanie printre adolescentii care ascultau un anumit gen de muzica. Adeptii curentului se caracterizeaza prin inclinatia spre suferinta si au chiar tendinte sinucigase. Si in Romania au existat doua cazuri tragice: o fetita de 12 ani din Bucuresti s-a aruncat de la balcon, iar un adolescent de 17 ani, din Bihor, s-a spanzurat.
"Dupa ce fetita din Bucuresti s-a aruncat de la balcon, a inceput sa se vorbeasca in Romania de stilul emo", spune o fata in varsta de 17 ani, originara din orasul "Unde Nimeni Nu a Auzit de Emo", dupa cum s-a recomandat ea insasi pe o pagina de internet. Am aflat mai tarziu ca se referea la Deva. Tanara zice ca nu este chiar emo, desi a avut "multe probleme in familie". Ii place sa arate ca ei. In schimb, fostul ei prieten este emo inca de la varsta de 15 ani. "A avut dificultati in familie si inca are, e sensibil si plange ca sa se descarce", explica fata. Baiatul a fost plecat in America impreuna cu parintii lui si de acolo a importat acest stil de viata pentru care avea afinitati cu mult inainte de a-i sti denumirea.

Ştim cu toţii că fiecare generaţie a avut o formă de rebelism. Fiecare din noi, la vârsta adolescenţei ne-am manifestat adversitatea faţă de regulile impuse de societate, dar acum parcă e prea de tot. Cel mai grav este că această comunitate devine din ce în ce mai mare, mai ales că în ziua de azi, accesul la informaţie şi metodele de comunicare sunt foarte multe şi diversificate. Este foarte uşor pentru un adolescent să fie influenţat şi foarte greu pentru un părinte să-l urmărească din umbră. Câţi părinţi ştiu să acceseze contul de YM al copilului şi să-şi bage nasul prin arhivă, sau prin site-urile accesate în ultima perioadă? De multe ori timpul nu le permite acest lucru, pentru că în această societate, în care trăim, goana după bani e de multe ori prioritară. Ce am putea face pentru a preveni aceste tragedii? Deoarece trăim într-o societate destul de înapoiată mintal, singura soluţie pe care o văd în acest moment este să ne informăm cât mai bine asupra acestui curent, iar în cazul în care descoperim că avem un emo în casă, trebuie să apelăm la un specialist (psiholog specializat în probleme familiale)
Închei acest post printr-o poezioară despre emo:

Sunt un EMO depravat
Am o freză de căcat
Semăn cu-n extraterestru
Şi la plâns eu sunt maestru

Eu vreau să mă sinucid
Că la minte nu-s lucid
Lumea spune că sunt varză
Da mereu am vrut să fiu barză

In oraş eu ies machiat
Să arăt că un stricat
In roz mă îmbrac mereu
Sunt o fată, să mor eu

Acum vreau să vă cânt ceva
Şi vă spun, e prea belea
"I love to cry
I wanna die
my veins I'm gonna cut
I swear , and I am a slut”

Hai pa, eu tre să plec
Am întâlnire cu iubita pe net
Defapt e un iubiţel
Si eu ube mult la el

(DUPĂ CÂTEVA MINUTE)

Vai, pe net n-a mai intrat
Mi se pare c-a plecat
Nesimţitu, m-a-nşelat
Vreau să mor, sunt un căcat

10 decembrie 2008

De ce păsărică şi nu meduză?

Venind agale de la serviciu şi cocoşat de frig, aud din întâmplare un fragment dintr-o discuţie dintre o doamnă (posibil mamă) şi o fetiţă (posibil fiică) ce suna cam aşa: ".....nu se poate, poţi răci la păsărică". Şi iată că în ceaţa din mintea mea se formează o nouă întrebare: De ce Doamne iartă-mă...."păsărică"? Cum mama măsii ne-a venit ideea asta să o numim pe dânsa..."păsărică" şi mai mult de atât să mai şi împământenim chestia asta? Eu unul nu văd legătura între păsărele şi "păsărici". Păsărelele zboară, cântă, sunt viu colorate, dar "păsăricile" nu zboară (doar din pat în pat, asta ca să nu vorbesc buruienos), nu cântă (pardon, mai fac "flioşc - flioşc" când prind aer, dar atunci seamănă cu o beşină şi în nici un caz cu trilurile păsărelelor) şi nu sunt viu colorate (doar dacă nu sunt eu în pas cu moda), unele din ele chiar nu au păr. Câte păsărele aţi văzut voi fără pene?
Mai aud câte un întârziat care spune: "Ahhh..ce ţi-aş mânca păsărica!" Băi nebunule, lasă naibii păsăricile şi mai treci şi tu pe carne de porc, vacă, peşte, nu de alta, dar intră găinile în grevă. Ce faci tu se numeşte genocid aviar. Sau expresia: "Ce ţi-aş da-o la păsărică!". Băi drogaţilor, aşa din curiozitate: Aţi încercat să o faceţi cu o găină? Dacă DA,...cum e? Dacă NU, atunci lăsaţi naibii păsărelele în pace. Mie îmi plac păsărelele şi nu mi-aşi dori să le văd penetrate de nişte zoofili ca voi.
Dacă nu puteţi spune în faţa copilului cuvântul PUŢĂ, atunci gasiţi alt sinonim, cum ar fi MEDUZĂ. Asemănarea este mai mare:
- nici una nu zboară;
- ca formă sunt apropiate;
- ambele sunt umede şi moi;
- iar dacă le ţii prea mult timp departe de apă încep să pută.

Dragi părinţi, fac un apel către dumneavoastră şi vă rog să nu mai duceţi copiii în eroare. Explicaţi-le că ce au ei între picioare nu sunt "păsărici" şi "cuci", alea trăiesc doar în pădure, au pur şi simplu puţe şi pu...(asta le spuneţi când cresc mai mari ca să evitaţi situaţii jenante ce s-ar putea crea în public).

Scrisoare către Moş Crăciun

Dragă Moşule,

Măi băiete, măi umflatule, care nu ştii ce înseamnă o dietă şi nu îţi este milă de renii ăia că trebuie să te care peste tot în lume, nu ştiu ce faci şi cum faci şi sincer nici nu mă interesează, dar eu vreau un calculator mai bun, că ăsta pe care-l folosesc acum pot să-l înscriu in programul "Rabla". Are memorie puţină, procesor cu vrecvenţă mică etc. Mai mult de atât, a început sa scoată nişte sunete de mâţă în călduri.
Să ştii că am fost cuminte, nu te lăsa păcălit de ce spun alţii, totul e o înscenare.
Vreau să mai ştii că nu accept "NU" ca răspuns. Dacă ai ceva de comentat să ştii că mi-l iau singur, dar o să te urăsc toată viaţa. Şi o să mă duc prin grădiniţe şi şcoli generale şi-o să le spun tuturor copiilor că de fapt nu exişti.

Mulţumesc şi te aştept.

Invidia, Bârfa şi Nesimţirea - mod de viaţă sau caracteristici genetice?

Privesc cum răsare soarele şi se risipeşte ceaţa. Ce bine ar fi dacă s-ar risipi şi din mintea unor oameni, căci "mare este grădina Domnului şi mulţi întârziaţi sunt în ea". Încercând să ajung la serviciu am constatat că nesimţirea în România a ajuns atât de mare încât îţi pune în pericol chiar şi viaţa, mai ales în trafic. În această dimineaţă era să fac accident din cauza poleiului, dar mai ales din cauza unui astfel de nesimţit, care aşa a învăţat el, că atunci când eşti depăşit să accelerezi ca nebunul, eventual să te apropii şi de portiera celui care te depăşeşte, poate îl intimidezi şi renunţă la ideea de a te depăşi. De ce să-ţi plesnească venele care alimentează acel pseudo-creier, când poţi să periclitezi viaţa celor din jur, că doar eşti urmaşul haiducilor. Şi atunci îmi pun aceaste întrebări: De unde atâta invidie şi nesimţire? Să fie în codul genetic al românilor sau fac parte din modul lor de viaţă?
În viaţa de zi cu zi ne întâlnim la tot pasul cu invidioşi, bârfitori şi nesimţiţi sau toate trei la un loc, cum spunea şi Oana Zăvoranu: " ....sunt trei în unu' ca cafeaua.". Oriunde te duci te izbeşti de ei, ca o muscă de parbrizul unei maşini; la magazinul din colţ cand primeşti in loc de rest, bomboane, fără să te întrebe dacă doreşti aşa ceva, poate eşti diabetic; în instituţiile publice, unde eşti tratat ca ultimul lepros şi eşti lăsat să aştepţi la uşă ca un câine vagabond; în şcoli, pe stradă; la serviciu, unde colegii te bârfesc pentru ca şeful este mulţumit de tine sau pentru că ţi-ai cumpărat o maşină nouă. E mai uşor să bârfeşti şi să-i distrugi imaginea unei persoane decât să te motivezi şi să obţii ceva mai bun. Se pare că în România zilelor noastre, acea vorbă din popor: "Să moară capra vecinului!" este perfect valabilă.
Ne educăm copiii să nu vorbească buruienos, să fie respectuoşi cu cei din jurul nostru, să aibă bun simţ, iar de partea cealaltă a baricadei vedem oameni cu păr alb în cap, la volanul unei Dacii 1310, cu nevasta în dreapta, care înjură de mama focului, în special când văd o doamnă la volan şi se agită ca nişte epileptici în criză.
Îmi iubesc ţara, dar sunt scârbit de mulţi dintre concetăţenii ei.

9 decembrie 2008

Pentru ce trăim?

Am ochii injectaţi, mâinile îmi tremură iar mintea îmi este chinuită de o întrebare: Pentru ce trăim? Mă întorc la pătrăţelul meu de net şi incep să-mi scuip gândurile pe un blog ce are mari şanse să nu fie citit de nimeni.
Privind in jur observ telecomanda, o ating, după care îmi retrag rapid mâna oripilat de gândul că mi-aş putea pierde jumătate de ora din viaţă privind nişte ştiri pline de violenţă şi întâmplări tragice. Din bloc se aud "suave" acorduri de manele. Simt că-mi pleznesc creierii şi totuşi sunt bântuit de acea întrebare. E ca un duh ce se furişează şi muşcă aprig din conştientul meu.
O veche vorbă din popor ne învaţă ca scopul omului pe acest pământ este "de a planta un pom, a-şi face o casă şi un copil". Mulţi dintre cei de vârsta mea au plantat un pom (activităţi extraşcolare de pe timpul "împuşcatului"), au facut un credit pentru un apartament, asta în cazul în care nu au moştenit unul şi au sau nu un copil. Teoretic cam 60 % din misiunea de pe acest pământ este îndeplinită, sau nu. Privim la ştirile de la ora 17:00 şi aflăm cu stupoare că un dement şi-a omorât părinţii, ba mai mult, tipul mai săvârşise nişte crime, deci conform spuselor din bătrâni scopul răposaţilor a fost să-i dea viaţă şi să-l crească pe acel dement. Privim zilnic la acei bogaţi care nu au făcut o casă, ci 10 sau 100, care şi-au cumpărat echipă de fotbal etc. dar nu au plantat un pom. Până la urmă Pentru ce trăim?
Citim, auzim şi vedem zilnic ştiri despre atentate teroriste. Oriunde mergem suntem înconjuraţi de moarte, cum spunea şi un vechi amic de-al meu: "Ne naştem din iubire şi murim ca proştii". Zi de zi, tot mai mulţi tineri pleacă dintre noi, lăsând în urmă suflete indurerate. Pentru ce au trăit? Poate pentru a rămâne pe veci în amintirea noastră, iar noi cei care am rămas să învăţăm din experienţa şi timpul petrecut alături de ei şi să încetăm a ne mai irosi viaţa pe lucruri inutile.

Sărbătorile de iarna - moment de bucurie sau nu?

Ne apropiem cu paşi rapizi de Sfânta Sărbătoare a Crăciunului, singurul moment al anului în care aparent toată lumea uită de orice grijă sau supărare. În această perioadă am senzaţia că stresul şi alte probleme cotidiene au dispărut ca o religie de mult uitată. Aseară m - am plimbat pe străzi privind cu plăcere în jur. Oraşul este împodobit cu diferite ornamente luminoase, oamenii se plimbă fericiţi pe străzi alături de cei iubiţi sau de copilaşii lor, în căutare de cadouri sau pur şi simplu admiră multitudinea de culori din jurul lor. Dar ce este Crăciunul? Este momentul în care trebuie să sărbătorim naşterea Mântuitorului. Oare câţi oameni îşi doresc să petreacă această perioadă în sânul familiei şi câţi visează sau deja fac programările pentru o minivacanţă, alături de prieteni, la o cabană cât mai îndepărtată de agitaţia urbană? Îşi mai aduce cineva aminte că în această perioadă s-a născut Mântuitorul şi că acest lucru ar trebui sărbătorit prin dragoste şi bunătate sau pur şi simplu ne dorim o mică vacanţă în care să mergem la schi, să ne odihnim şi cel mai important să primim cadouri? Şi totuşi suntem sau nu copleşiti de problemele zilnice (facturi, rate la bancă, salarul insuficient pentru a ne satisface toate dorinţele etc.)?
Trăiesc cu speranţa că nu este doar o iluzie şi că această sărbătoare este cu adevărat o perioadă de timp a bucuriei şi a speranţei.